Domnul este aproape GBV
I s-a spus: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic“; după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât“.
Romani 9.12,13
Citim că Dumnezeu l-a iubit pe Iacov și l-a urât pe Esau. Da, așa stă scris, și nu avem dreptul, nici motivul, să slăbim cu nimic forța acestui cuvânt. În primul rând, trebuie să fim atenți la faptul că Dumnezeu nu a spus aceste cuvinte (ca în cazul celorlalte) înainte de nașterea copiilor, ci ele se găsesc în Maleahi, ultimul profet din Vechiul Testament, care a trăit cu aproximativ 1.400 de ani după nașterea lor, într-o vreme în care Esau își arătase de mult timp gândirea sa rea, „neevlavioasă“, iar urmașii săi, edomiții, își dovediseră dușmănia de neîmpăcat împotriva lui Israel. Deci atunci când Dumnezeu spune că l-a iubit pe Iacov și l-a urât pe Esau, dragostea își găsește izvorul în inima Sa – este gratuită și nemeritată – în timp ce ura se bazează pe comportamentul moral al lui Esau. Ambii copii se născuseră în păcat și cu siguranță că amândoi crescuseră în păcat; dar într-unul s-au împlinit planurile harului lui Dumnezeu, pe când celălalt a primit pedeapsa dreaptă pentru căile sale rele.
Deoarece profeția lui Maleahi citată aici le-a produs multor cititori dificultăți și a dus adesea la interpretări greșite, vreau să mai accentuez încă o dată foarte explicit faptul că ea a fost făcută cu mult timp după moartea celor doi fii ai lui Isaac. Nu găsim nimic despre ea în Geneza 25. Deci nu se poate trage din ea concluzia că Dumnezeu l-ar fi iubit mai dinainte pe unul dintre fii și că l-ar fi urât pe celălalt, hotărând astfel dinainte soarta veșnică a celor doi; nici că El a vorbit astfel privind în viitor în atotștiința Sa. Ambele idei sunt false; dar omul deduce atât de des faptul că, dacă unul a fost ales mai dinainte, celălalt a fost urât tot dinainte. Nu! Lucrurile stau astfel: dacă dintre doi oameni – care nu au nicio pretenție înaintea Lui, așa cum este cazul aici – Dumnezeu îl alege pe unul pentru un loc favorizat, aceasta este doar voința Sa suverană; și cine Îi poate spune: „De ce faci aceasta?“? Dacă Îi face plăcere ca, în harul Său, să Se preamărească pe Sine într-un om, cine are dreptul să-L acuze pentru aceasta? – În același timp, alegerea unuia nu implică în niciun caz condamnarea celuilalt.
R. Brockhaus