Dangătul clopotului morţii
Permiteţi-mi să dau puţin frâu imaginaţiei sfinte în explicarea acestui Psalm. Scena are loc în pustiul Sinai, la mai mulţi ani după întoarcerea spionilor din Cadeş-Barneea cu raportul lor pesimist şi rău. Acum israeliţii continuă să străbată deşertul, fără să aibă însă o ţinta precisă. Este o îndeletnicire aparent fără nici o noimă. În fiecare dimineaţă se înfăţişează în cortul lui Moise un izraelit care-i prezintă situaţia celor decedaţi. Decese, decese şi numai decese. Necrologul pare să fie cea mai citită parte a ziarelor iar deşertul parc să fie un cimitir tot mai mare. De fiecare dată când oamenii ridică tabăra, lasă în urma lor noi morminte. În ziua de care ne ocupăm, Moise, omul lui Dumnezeu, simte că a ajuns la capătul răbdării. Copleşit de numărul tot mai mare al decedaţilor, el se retrage în cortul său, se aruncă cu faţa ta pământ şi-şi varsă inima înaintea lui Dumnezeu în rugăciune.
Înconjurat peste tot de semnele vremelniciei şi ale morţii, el găseşte uşurare în caracterul etern al Domnului. Toate pot să treacă şi să dispară, Dumnezeu rămâne neschimbat, un cămin şi un adăpost pentru copiii Săi. Din veşnicia veşniciilor şi până în veşnicia veşniciilor, El este Dumnezeu, „nemărginit şi etern, neschimbat în fiinţa Sa, în înţelepciunea, puterea, sfinţenia, dreptatea, bunătatea şi adevărul Său."