În continuare, aparent cu o intensitate reînnoită, psalmistul îşi pledează cauza înaintea Domnului. În fiecare dimineaţă, fără greş, el îşi rosteşte rugăciunea înflăcărată, exprimându-şi perplexitatea faţă de faptul că Dumnezeu l-a abandonat şi că nu-l mai priveşte cu îndurare sau cu bunăvoinţă. Din tinereţea sa el a trăit încontinuu experienţa tristă a suferinţei şi morţii. Acum în încleştarea terorilor divine, el este strâmtorat, gata să moară. Mânia aprinsă a lui Dumnezeu l-a copleşit ca un val uriaş iar terorile Sale i-au luat piuitul. Este împresurat de valuri necruţătoare, care-l asaltează fără încetare. Este ca şi când Dumnezeu i-ar fi făcut şi pe prieteni, şi pe rude să-l părăsească. Singurul său tovarăş care i-a mai rămas este întunericul.
Aşa se încheie cel mai trist dintre Psalmi. Dacă ne întrebăm ce caută în Biblie, poate n-ar strica să ascultăm mărturia lui J. N. Darby, care a spus că la un moment dat în viaţa sa acest pasaj din Scriptură a fost singurul care i-a fost de vreun folos, deoarece a văzut că a mai fost cineva care să fi coborât în aceleaşi adâncimi în care a coborât el. Clarke citează dintr-o sursă anonimă:
„Nu există decât un singur psalm de acest fel în toată Biblia, care să surprindă atât de viu această experienţă extrem de rară, dar există unul care să-l asigure pe cel mai cumplit afectat că Dumnezeu nu-l va uita."