Psalmul cel mai trist
Când ajungem la Psalmul 88, atingem adâncimea maximă a durerii şi suferinţei umane. Se pare că psalmistul răscoleşte aici vocabularul cel mai sumbru şi mai amar pentru a găsi cuvintele adecvate cu care să descrie soarta sa deznădăjduită. Este un caz de bolnav terminal - cel puţin aşa crede el despre sine. Se simte ca şi când ar fi pe lista celor pe punctul de a muri din salonul de izolare rezervat bolnavilor incurabili. Singurul lucru care i-a mai rămas este morga şi nu va mai trece mult timp până când se va petrece cearşaful peste faţa lui şi va fi luat de acolo.
Singurul punct luminos din acest psalm este numele lui Dumnezeu cu care începe - „O, Doamne, Dumnezeul mântuirii mele." Gaebelein numeşte aceste cuvinte singura rază de lumină ce străbate cu greu pâcla deasă, steaua ce străpunge bezna de la miezul nopţii. Dar imediat autorul se lansează într-o descriere plină de jale a stării disperate în care se află. Zi şi noapte plânge înaintea Domnului, dar tot nu are nici o uşurare. Când va sparge Dumnezeu impasul, ascultându-i rugăciunea şi intervenind?