Al treilea lucru care se spune despre ei este că atunci când trec ei prin valea plângerii (căci asta înseamnă termenul Baca), o transformă într-un izvor. Sufletele acestea neînfricate pot să cânte chiar când trec prin suferinţe şi întristări, lacrimile lor reflectând curcubeul dragostei divine. Ei transformă tragediile în triumfuri şi se folosesc de necazurile din viaţa lor ca de o trambulină care să-i catapulteze spre ţeluri şi mai mari. Secretul biruinţei lor asupra împrejurărilor îl regăsim în următoarea afirmaţie: „ploaia o acoperă de asemenea cu un iaz." În general ploaia îl reprezintă în Scriptură pe Duhul Sfânt şi aici El este văzut în lucrarea Sa de înviorare, asigurând iazuri de apă curată şi rece pentru drumeţul istovit ce străbate deşertul. Noi credem că apa reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu (cum este cazul la Efeseni 5:26). Aşa se explică de ce ei merg din tărie în tărie. În loc să slăbească, pe măsură ce înaintează în călătoria lor, ei prind puteri tot mai mari. Deşi natura exterioară se ofileşte, natura interioară se reînnoieşte pe zi ce trece (2 Corinteni 4:16). Apoi urmează o minunată, notă de asigurare: Fiecare se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu în Sion. Nu există nici o îndoială asupra faptului că la capătul drumului prin pustiu ei vor fi încununaţi cu bucuria supremă de a-L vedea pe Rege în toată splendoarea Sa.