Salvează-mă, Doamne!
Suferinţele şi moartea binecuvântatului nostru Răscumpărător au constituit pentru El o cufundare în oceanul mâniei lui Dumnezeu. El însuşi a comparat, de altfel, patimile care se apropiau cu un botez:
Am un botez cu care trebuie să fiu botezat şi cat de mult doresc să se împlinească! (Luca 12:50).
Iar în Psalmul 42:7 îl auzim strigând:
Un adânc cheamă un alt adânc la vuietul căderii apelor Tale;
Toate talazurile şi valurile Tale au trecut peste mine.
În cumplita Sa moarte, El a sondat adâncimile judecăţii lui Dumnezeu împotriva păcatului nostru.
Aici în Psalmul 69 avem privilegiul de a auzi cel mai profund zbucium al sufletului Său, când El Se cufundă în moarte. Apele au pătruns până la gâtul Său, fiind gata-gata să-L copleşească. El nu mai are nici un sprijin sub picioare, decât noroiul adânc. Acum şuvoaiele au trecut peste capul Său. Apele sunt adânci - mai adânci decât au fost sau vor fi vreodată pentru cei răscumpăraţi. Într-un sens real, Dumnezeu a adunat toate apele la un loc - la Calvar - iar Fiul iubirii Sale îndură acel ocean de judecată, pentru a achita plata pentru păcatele noastre.
Deasupra pustietăţii năucitoare de apă răsună strigătul Său fierbinte: „Scapă-mă, Dumnezeule!" Se pare că El strigă de o veşnicie întreagă. Gâtul i-a răguşit şi I s-a uscat. E epuizat de atâta strigat. Ochii umflaţi I s-au închis, după ce a scrutat fără încetare orizontul, în speranţa unui semn de ajutor de la Dumnezeu. Dar în zadar, că nu e nici un ajutor prin apropiere.