Chemarea misionară a lui Israel
Când Dumnezeu a chemat naţiunea Israel, El a rânduit ca ea să aibă un caracter misionar, urmând să fie deopotrivă martoră şi mărturie în sine pentru popoarele din jur, a doua adevăruri importante:
1. Adevărul despre monoteism - că există un singur Dumnezeu (Exod 20:2,3; Deuteronom 6:4; Isaia. 43:10-12).
2. Adevărul că un popor care trăieşte în ascultare, sub guvernarea directă a lui Iehova, va fi fericit şi prosper (Levitic :3-12; Deuteronom 33:26-29; 1 Cronici 17:20; Ieremia 33:9).
Dumnezeu nu a rânduit ca Israel să fie terminalul binecuvântării Sale, ci canalul prin care să se reverse aceasta către alte popoare. Există numeroase indicii în Vechiul Testament potrivit cărora mântuirea lui Dumnezeu a fost destinată atât Neamurilor, cât şi evreilor şi că Israel, ca împărăţie de preoţi, trebuia să îndeplinească rolul de mediator între Dumnezeu şi popoarele pământului. Din nefericire, Israel a eşuat în acest aspect al misiunii sale. Căzând în idolatrie, Israel a tăgăduit înseşi adevărurile pe care a fost chemat să le proclame. Dar planurile lui Dumnezeu nu sunt înfrânte cu una cu două. Dimpotrivă, ele rămân în picioare şi se împlinesc. În timpul Marii Strâmtorări, o rămăşiţă de evrei credincioşi va vesti evanghelia împărăţiei întregii lumi (Matei 24:14). Iar în timpul împărăţiei care va urma, Israel va fi canalul prin care se va revărsa binecuvântarea către Neamuri (Isaia 61:6; Zaharia 8:23).
Psalmul acesta anticipează acel timp, în care vom auzi evreii credincioşi rugându-se ca Dumnezeu să-i binecuvânteze, pentru ca ei să poată fi mijloacele prin care să fie evanghelizate naţiunile. Când citim cuvintele: „ca să se cunoască pe pământ calea Ta," trebuie să ne aducem aminte că Cristos este calea (Ioan 14:6). Numai prin El pot naţiunile şi persoanele individuale să aibă parte de mântuirea lui Dumnezeu.