Ne este prezentat apoi un argument neobişnuit în favoarea vindecării, şi anume faptul că dacă David ar fi să moară, asta nu I-ar fi de nici un folos Domnului. Câtă vreme David este în viaţă, poate să-şi aducă aminte de Dumnezeu şi să-L laude. Dar dacă va muri, Dumnezeu va fi uitat. Trupul fără spirit nu ar fi capabil să-I aducă mulţumiri. Argumentul acesta e, într-o măsură, valabil, cât priveşte trupul, căci un cadavru este incapabil de a-şi aminti sau de a lăuda pe Dumnezeu. Dar cât priveşte spiritul şi sufletul, argumentul lui David denotă cunoaşterea mărginită pe care o aveau sfinţii din Vechiul Testament cu privire la viaţa de dincolo de mormânt. Graţie revelaţiei mult mai cuprinzătoare pe care ne-a adus-o Cristos, noi ştim că atunci când moare un credincios, el părăseşte trupul său pământesc, ajungând în prezenţa lui Cristos, care este cu mult mai bine (Filipeni 1:23). El este despărţit de trup şi acasă la Domnul (2 Corinteni 5:8). Aşadar credinciosul nu intră într-o stare de adormire a sufletului, ci este conştient în prezenţa Domnului, lăudându-L si închinându-I-se.
Trebuie să precizăm însă un lucru în favoarea lui David, anume faptul că s-a folosit minunat de lumina pe care a avut-o, întreţesând-o în însăşi fibra rugăciunilor sale. Dacă rugăciunile noastre ar utiliza la fel de frumos lumina superioară de care dispunem, ce imnuri de laudă, ce cereri binecuvântate s-ar îndrepta de pe buzele noastre către El!