Ce minunat este să-l auzim luându-L pe Dumnezeu pe cuvânt, făcând din El Dumnezeul său personal: „O, Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu." Cuvintele în sine sunt cât se poate de simple, aproape puerile, dar sunt pline de miez duhovnicesc. Dumnezeul meu - exprimă o relaţie intimă, personală. Dumnezeul meu - o comoară nepieritoare, când toate celelalte s-au dus. Dumnezeul meu - un izvor nesecat de resurse în orice criză. Devotamentul psalmistului faţă de Dumnezeu e de natură să ne facă să ne smerim, mai ales când ne amintim cât de reci şi retraşi suntem uneori. El L-a căutat pe Domnul devreme - devreme în viaţa sa şi devreme în fiecare zi. Şi L-a căutat cu o fervoare ce nu admitea refuz. Sufletul său era însetat după Dumnezeu - ceea ce înseamnă că întreaga sa fiinţă dorea părtăşia cu Cel Etern. Dorul său era atât de intens ca setea unui drumeţ ce străbate un ţinut arid. Apropo, cred că această descriere se potriveşte de minune cu modul în care se prezintă lumea: un pustiu arid.