De la capătul pământului voi striga către Tine, când inima îmi va fi copleşită.

Psalmistul nu se află, textual, la capătul pământului, dar literalmente este la capătul puterilor, simţindu-se departe de siguranţă şi izbăvire, în extremitatea în care încetează viaţa şi începe moartea. Fizic şi emotiv el este epuizat, dar ştie că tronul harului se află lângă el, că e de ajuns să rostească o rugăciune şi va fi adus în faţa sa. Prin urmare, se apropie cu încredere, pentru a primi îndurare şi a găsi har ca să-i fie de ajutor în vremuri de restrişte. „Distanţa," a spus cineva, „nu are nici o importanţă şi nici o extremitate a vieţii nu poate bara calea rugăciunii noastre către El."

Du-mă la stânca ce e mai înaltă decât mine

Un veritabil instinct spiritual îl învaţă pe David că are nevoie de o stâncă pentru a fi ocrotit, că stânca trebuie sa fie mai înaltă decât el şi că are nevoie de călăuzire divină pentru a ajunge la ea. Desigur, Domnul este Stânca (2 Samuel 22:32); este o metaforă folosită exclusiv în cazul Domnului în Biblie, nefiind întâlnită niciodată cu aplicaţie la om. (Cu privire la Matei 16:18, G. Campbell Morgan spune: „Nu uitaţi că El S-a adresat evreilor. Dacă urmărim folosirea figurată a termenului în Scriptura ebraică, constatăm că nu este folosit niciodată în mod simbolic cu referire la om, ci numai la Dumnezeu. Astfel aici în Cezarea lui Filip, nu pe Petru este zidită biserica. Isus nu S-a jucat cu limbajul figurat. El a recurs la o veche ilustraţie ebraică - stânca, ce este totdeauna un simbol al dumnezeirii - spunând: «Pe Dumnezeu însuşi, pe Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu, îmi voi zidi biserica.»" Poate că singura excepţie la afirmaţia lui Morgan o găsim la Deuteronom 32:31: ..stânca lor nu e ca Stânca noastră." Dar chiar şi acolo „stânca" este un simbol al dumnezeirii (reprezentând un dumnezeu fals)). Stânca trebuie să fie cineva care este mai mare decât omul, altminteri un om nu şi-ar putea găsi niciodată adăpost în ea. Asta ne conduce la Dumnezeirea lui Cristos. (în plus, trebuie menţionat şi faptul că stânga trebuie să fie despicată, pentru ca cineva să se poată ascunde în ea de furia vrăjmaşului). În fine, David recunoaşte că nu posedă înţelepciunea sau tăria de a-şi călăuzi singur paşii, drept care Îl roagă pe Domnul să-l conducă la El însuşi - la Stânca veacurilor.