Dumnezeu precizează de la început că Israel nu a rămas în urmă în privinţa jertfelor pe care trebuia să I le aducă Lui. Israeliţii au fost credincioşi în privinţa jertfelor pe care le-au adus lui Dumnezeu. Problema era însă alta: ei credeau că aceste ritualuri îi eliberau complet de obligaţiile lor faţă de Iehova. Erau ca nişte fete care se poartă fără consideraţie faţă de mamele lor pe tot parcursul anului, pentru ca de ziua ei s-o copleşească cu daruri. Sau ca fii care niciodată nu se obosesc să le mulţumească tatălui lor pentru tot ce face pentru ei, doar de ziua lui dându-i o cravată în dar. Aşadar Iehova protestează că deşi au umplut altarul Său cu animale de jertfă, pe El însuşi L-au neglijat. Cât priveşte detaliile tehnice ale ofrandelor în sine, israeliţii au fost cât se poate de corecţi. Dar când vine vorba de o relaţie personală, caldă cu Domnul însuşi, ei aveau lacune serioase. F. B. Meyer scrie: Psalmul acesta este o gravă mustrare adusă făţarnicului care se mulţumeşte să asculte doar în chestiunile de suprafaţă legate de casa lui Dumnezeu, pe când în lăuntrul său e lipsit de dragoste şi devotament.