Este o ciudăţenie a vieţii ca oameni suficient de inteligenţi pentru a-şi clădi averi aici pe pământ nu par să realizeze că sunt muritori. Gândurile lor lăuntrice le spun că casele lor vor dăinui pe veci, că vor trăi la nesfârşit aici pe pământ. Şi astfel ei botează moşii şi străzi şi oraşe cu numele lor. Dar adevărul inexorabil este că omul, cu toată onoarea sa, trebuie să piară. În privinţa aceasta, el este asemenea dobitoacelor care pier. În alte privinţe, desigur, omul este cu totul diferit de animale. De exemplu, deşi trupul omului se duce în mormânt, duhul şi sufletul său nu pier. Iar trupul său va fi înviat din morţi, fie pentru judecata veşnică, fie pentru binecuvântarea veşnică. Omul are o existenţă fără sfârşit, în contrast cu animalele, care nu au existenţă eternă.