Rugăciunea rostită de pe patul de suferinţă
David era bolnav şi duşmanii săi sperau că este o boală gravă. Deja se bucurau de faptul că boala ar putea fi fără vindecare. Pentru David era o întristare în plus faptul că unul dintre trădători fusese cândva un prieten apropiat al său.
Dar pacientul nu este lipsit de mângâieri. Mai întâi el îşi aminteşte că Domnul binecuvântează persoana care ia aminte la săraci. Prin „sărac" aici nu se înţelege neapărat cel lipsit de bunuri materiale sau de bani, cât sărac în privinţa sănătăţii sale: sărman, slăbit de boală. David se mângâie cu gândul că el a făcut exact ceea ce a făcut Domnul pentru oamenii aflaţi la strâmtorare - i-a ajutat, i-a mângâiat şi i-a înviorat pe toţi cei ce erau în ghearele bolii. Acum el îşi însuşeşte promisiunea că Domnul îl va izbăvi şi pe el la necaz. Da, Domnul va veghea asupra sa şi-l va ocroti, păstrându-i viaţa. Pentru că David şi-a câştigat o bună reputaţie din pricina faptului că a avut consideraţie pentru cei bolnavi şi suferinzi, ei este încrezător că Dumnezeu nu-l va părăsi şi nu-l va lăsa să cadă în mâna acestor duşmani înverşunaţi ai săi. Mai degrabă, El îi va acorda lui David tot harul de care va avea nevoie pentru a putea trece cu bine prin boala sa, după care îi va pune iarăşi pe picioare, refăcându-i sănătatea şi energiile. Domnul este înfăţişat aici ca o soră de caritate, care îl face pe pacient să se simtă cât mai bine.