În primele versete Domnul Isus Se roagă de pe cruce Tatălui Său. Ca omul desăvârşit, El a trăit întotdeauna în totală dependenţă de Dumnezeu, bizuindu-Se întru totul pe El. Acum, în ceasul agoniei Sale supreme, El îşi reafirmă încrederea în Domnul, ca singurul Său sanctuar şi loc de refugiu pe de-a-ntregul suficient. El Se roagă să nu fie dat de ruşine pentru că S-a bizuit pe Dumnezeu Tatăl. Este o rugăciune foarte puternică, amintindu-I lui Dumnezeu ca onoarea numelui Său este inseparabil legată de învierea Fiului Său. Va fi un act de neprihănire din partea Tatălui să-L învie pe Domnul Isus din morţi. Dacă n-ar face aşa, Mântuitorul ar fi expus la ocara de a fi considerat o victimă a încrederii greşit canalizate, fiind astfel umilit.