Dar coşmarul a produs o bruscă schimbare în viaţa de rugăciune a lui David. Când o ducea bine, rugăciunile sale erau şterse, lipsite de viaţă. Dar acum, în boala sa, el a început să se roage fierbinte şi sincer. A dialogat cu Dumnezeu, spunându-I că dacă va muri, asta nu-I va fi de nici un folos Celui Atotputernic. Rămăşiţele pământeşti ale psalmistului nu ar putea să-L laude, după cum ţărâna nu poate vesti credincioşia lui Dumnezeu.

Ce folos este în sângele meu, dacă mă voi cobori în groapă? Oare ţărâna Te va lăuda? Va vesti ea adevărul Tău?

Nouă acest argument nu ni se pare prea convingător. De fapt, ni se pare de-a dreptul deficitar din punct de vedere doctrinar. Dar trebuie să avem grijă să nu fim prea severi cu sfinţii din VT. În multe privinţe ei vedeau ca într-o oglindă, în chip ceţos. Avem două ilustraţii ale acestui adevăr în psalmul de faţă. În versetul 5 David interpretase boala sa ca pe un semn al mâniei lui Dumnezeu. Ştim că mustrarea şi disciplinarea pe care ni le aplică Dumnezeu constituie un semn al iubirii Sale, iar nu al mâniei Sale (Evrei 12:6). Dar chiar şi noi alunecăm uneori în gândirea incorectă potrivit căreia boala şi suferinţa ar fi dovezi ale supărării Sale împotriva noastră.

Apoi în versetul 9 David vorbeşte de parcă moartea ar pune capăt oricăror manifestări de laudă din partea credinciosului la adresa lui Dumnezeu. Desigur, în ce priveşte lăudarea lui Dumnezeu şi mărturia pe care I-o putem aduce pe acest pământ, David are dreptate: când mergem acasă, nu mai putem desfăşura aici pe pământ aceste lucrări. Dar ştim din învăţătura NT că duhul unui credincios părăseşte acest pământ, ajungând în prezenţa lui Cristos în momentul morţii credinciosului, pe când trupul său este depus în mormânt (2 Corinteni 5:8; Filipeni 1:23). Credinciosul însuşi se află în prezenţa conştientă a Domnului, închinându-se Lui într-o manieră în care n-ar fi putut s-o facă nicidecum pe pământ. Sfinţii Vechiului Testament nu ar fi avut de unde să ştie acest lucru. Cristos este Cel care a adus viaţa şi nemurirea la lumină prin evanghelie (2 Timotei 1:10).

Ceea ce este însă cu adevărat remarcabil este următorul fapt: cu toată cunoştinţa lor limitată, în multe privinţe, mulţi dintre sfinţii Vechiului Testament par să ne fi întrecut cu mult în credinţă, în rugăciune, în râvnă şi în devotament!