Când ajungem la versetele 7-19, avem impresia că a izbucnit războiul. Or, tocmai asta a avut loc la învierea lui Cristos. Bătălia s-a dat între Dumnezeu şi ostile iadului. Satan şi toţi demonii săi au tăbărât în jurul mormântului de la periferia Ierusalimului, hotărâţi să împiedice cu orice preţ învierea Domnului Cristos. Asta pentru ca dacă Domnul învia (cum, desigur, a şi înviat!), din punctul de vedere al Satanei, toate succesele obţinute prin răstignirea Fiului lui Dumnezeu ar fi fost total pierdute. Drept care, aceste oşti s-au postat la mormântul sigilat al Mântuitorului. Dar apoi Dumnezeu S-a coborât din ceruri cu cea mai mare etalare de forţă pe care a cunoscut-o vreodată lumea. Ulterior apostolul Pavel a descris-o în cuvintele: „lucrarea nemărginitei mărimi a puterii Sale pe care a desfăşurat-o în Cristos când L-a înviat dintre cei morţi" (Efeseni 1:19,20). Mai mare decât forţa ce a creat universul, mai mare decât tăria care a izbăvit Israelul din Egipt, puterea învierii pe care a utilizat-o Dumnezeu în cazul lui Cristos a alungat oştirile de principalităţi, puteri şi duhuri rele în acea primă dimineaţă de Paşte.
La apropierea lui Dumnezeu, pământul s-a cutremurat. Mânia Sa este cumplită, înfăţişată prin fumul care-I iese din nări, prin focul dogorâtor ce se revarsă în şuvoaie din gura Sa şi prin cărbunii aprinşi ce se rostogolesc peste duşmanii Săi. Coborându-Se, călare pe un nor sub chipul unui heruvim, lumea este zguduită de o furtună violentă de întuneric, tunete, fulgere şi grindină, toate năpustindu-se asupra duşmanului în cadrul unui atac mai puternic decât orice bombă. Ca în cazul traversării Mării Roşii, apele mării şi ale râurilor se dau înapoi îngrozite de mânia Celui Atotputernic.