Aici avem raţiunea sau mistica învierii. A existat o anumită necesitate morală pentru ca Dumnezeu să-L învie pe Domnul Isus. Această necesitate a izvorât din viaţa fără de păcat, lipsită de orice pată a lui Cristos, precum şi din devotamentul Său neabătut faţă de voia Tatălui Său, şi din perfecţiunea lucrării Sale de pe crucea Calvarului. Toate atributele neprihănite ale lui Dumnezeu cereau ca El să-L scoată pe Mântuitor din mormânt, înviindu-L în puterea unei vieţi fără de sfârşit. Asta se înţelege prin maiestuoasa rostire: „Cristos a fost înviat din morţi prin gloria Tatălui" (Romani 6:4). Gloriosul caracter al lui Dumnezeu a făcut ca învierea să fie o necesitate morală, răsplata neprihănirii personale desăvârşite a lui Cristos.
Deşi David este cel care a scris versetele 20-30, ele nu se aplică întru totul la el. Mai degrabă, el a vorbit profetic prin inspiraţia Duhului Sfânt despre Cel care avea să fie deopotrivă Fiul şi Domnul său (Matei 22:41-46).