Înălţătoarele laude la adresa lui Dumnezeu
Psalmul acesta are două părţi: în prima (v. l-6a) sfinţii cântă. În a doua (v. 6b-9) ei domnesc. Timpul avut în vedere de psalm este cel în care Domnul Isus va reveni pe pământ şi va inaugura mult aşteptata Sa împărăţie.
Noua cântare pe care o cântă Israelul este cântarea creaţiei, răscumpărării şi domniei. Israeliţii se bucură în Iehova, Autorul creaţiei lor naturale şi spirituale, Monarhul lor slăvit. Îl laudă nu numai cu cântul, ci şi cu dansul (în versiunea românească publicată de editura germană GBV: „cu jocuri," n.tr.). Cum vine asta? Credincioşi care dansează? Da, dansează în semn de pură şi sfântă încântare înaintea Domnului. Ca expresie a adevăratei bucurii spirituale şi închinări, dansul este acceptabil înaintea lui Dumnezeu. Dar cu totul altceva este ca cineva să se folosească de acest verset pentru a justifica dansul, aşa cum este el practicat în vremea noastră. Există o mare deosebire între folosirea sacră a dansului şi abuzurile la care este supus de lumea profană. Tot aşa este şi cu muzica instrumentală. Dacă ţimbalele şi alăutele ar avea emoţii, negreşit ar intona melodii de slavă la adresa lui Dumnezeu. Prea de multe ori ele sunt supuse însă de oameni la tot felul de abuzuri, ca instrumente de satisfacere a senzualismului lor. Aşadar, folosite cu evlavie, ele sunt instrumente de folos în exprimarea închinăciunii. Când încap însă pe mâinile unor oameni fără Dumnezeu, rezultatele sunt dezastruoase!