După ce a contemplat atotştiinţa, omniprezenţa şi atotputernicia lui Dumnezeu, psalmistul se gândeşte la acei oameni mărunţi care îndrăznesc să I se împotrivească şi conchide că îşi merită pedeapsa. Aproape sigur cineva va obiecta faţă de rugăciunea lui David din versetele 19-22, ca neavând un ton creştin corespunzător. Şi va protesta, spunând că psalmistul este stăpânit de un duh de judecată, incompatibil cu dragostea divină. În ce mă priveşte, eu consider că dragostea lui Dumnezeu a fost subliniată în mod cu totul disproporţionat faţă de sfinţenia şi neprihănirea lui Dumnezeu. Da, e adevărat că Dumnezeu este dragoste, dar prin asta n-am afirmat întreg adevărul, dragostea lui Dumnezeu fiind doar unul din atributele Sale. Mai mult, faptul că Dumnezeu este dragoste nu înseamnă că este incapabil de a urî, cum reiese din următoarele texte: „sufletul Său îl urăşte pe cel ce iubeşte violenţa" (Psalmi 11:5); apoi Dumnezeu îi urăşte pe toţi cei ce fac rău (Psalmi 5:5); El urăşte ochii trufaşi, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care concepe planuri rele, picioarele ce se grăbesc să alerge la rău, un martor mincinos, după cum El îl urăşte pe omul ce seamănă discordie între fraţi (Proverbe 6:16-19).
Sa luăm aminte la atenţionarea lui Edward J. Young:
Înainte de a-l condamna pe David pentru rugăciunea sa, bine ar fi dacă am observa că şi noi înşine ne rugăm la fel, ori de câte ori rostim rugăciunea „Tatăl nostru," spunând: „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta!" Venirea împărăţiei lui Cristos va fi precedată de nimicirea vrăjmaşilor Săi. Prin urmare, a ne ruga pentru împlinirea .venirii împărăţiei lui Cristos înseamnă a ne ruga şi pentru nimicirea duşmanilor Săi. David nu se sfiieşte să spună că tânjeşte de dor după acel timp în care Dumnezeu îi va ucide pe cei răi, în care oamenii setoşi de sânge vor fi opriţi pentru totdeauna de a-l mai hărţui (v. 19). Aceştia sunt oamenii care, îl sfidează cu neruşinare .pe Domnul Dumnezeu, care se semeţesc împotriva Sa cu intenţii rele.
Ora lui David pentru aceşti oameni nu a fost o chestiune de râcă personală. Indignarea psalmistului a fost cauzată de faptul că aceşti oameni îl urau pe Dumnezeu şi se răzvrăteau împotriva Celui Preaînalt. Râvna lui pentru onoarea Domnului l-a determinat să-i urască pe. aceşti oameni cu o ură desăvârşită şi să-i socotească drept inamicii săi personali. Prin asta el ne aminteşte de Domnul - Isus, a cărui râvnă pentru casa Tatălui Său l-a determinat să-i izgonească pe schimbătorii de bani din templu. „Coardele harpei lui David au fost coardele inimii lui Isus." Din nou Young explică:
David a urât, dar ura sa a fost ca ura lui - Dumnezeu, izvorând nu din emoţii rele, ci din dorinţa sinceră şi fermă ca planurile lui Dumnezeu să fie duse la îndeplinire şi răutatea să piară. Dacă David nu ar fi urât, asta ar fi însemnat să dorească înaintarea răului şi însăşi prăbuşirea lui Dumnezeu. Este bine să avem mereu în vedere aceste gânduri, când ne gândim la natura urii lui David.