Ultimul verset al Psalmului este cel care ne pune cel mai mult în încurcătură.

Ferice de cine va apuca pe pruncii tăi şi-i va zdrobi de stâncă!

Celor ce au fost crescuţi cu învăţăturile Noului Testament ce se opun violenţei acest verset li se va părea probabil deosebit de aspru, răzbunător şi lipsit de iubire. Adică de ce să fie copilaşii nevinovaţi şi lipsiţi de apărare trataţi atât de inuman? Ca răspuns la această întrebare, sugerăm următoarele:

Mai întâi, pornim de la premisa că versetul face parte din Cuvântul lui Dumnezeu, inspirat verbal şi plenar. Prin urmare, orice problemă care s-ar ivi rezidă în dificultatea noastră de a înţelege, nu în Cuvântul propriu zis al Domnului. În al doilea rând, distrugerea copilaşilor Babilonului a fost prezisă cu claritate de Isaia:

Copiii lor vor fi zdrobiţi sub ochii lor, casele le vor fi jefuite şi femeile vor fi necinstite (Isaia 13:16).

Prin urmare, psalmistul nu face altceva decât să repete ceea ce Dumnezeu prezisese deja (cu excepţia fericirii celor care execută sentinţa dată de Dumnezeu).

De asemenea să nu uităm că de multe ori copilaşii nevinovaţi culegeau roadele păcatelor părinţilor lor (vezi Exod 20:5; 34:7; Numeri 14:18; Deuteronom 5:9). Nici un om nu este o insulă. Ceea ce face el va avea înrâurire asupra altora, fie în bine, fie în rău. Unul din efectele negative ale păcatului îl constituie faptul că, dacă e lăsat să-şi ducă la capăt lucrarea, îi va prinde şi pe alţii în mreaja consecinţelor sale.

În aceste pasaje imprecative, trebuie să subliniem din nou că purtarea şi atitudinile acceptabile pentru cineva care trăia sub legea lui Moise, nu sunt însă acceptabile pentru creştinul care trăieşte sub har. Domnul Isus a spus de fapt că aşa stau lucrurile, în Predica-de pe Munte (vezi Matei 5:21-48).

Indiferent cum interpretăm versetul, aplicaţia spirituală este clară: Trebuie să ne purtăm cu asprime faţă de păcatele mici din viaţa noastră. Aceste lăstare trebuiesc retezate numaidecât, fiindcă dacă nu le distrugem, ne vor distruge ele pe noi. Iată ce sune C. S. Lewis în această privinţă:

Cunosc în lumea lăuntrică anumite lucruri care sunt ca nişte bebeluşi; pornirile infantile ale unor mici abateri pe care ni le permitem, uşoare resentimente, care pot deveni mai târziu dipsomanie sau ură înverşunată, dar care ne încântă şi ne atrag cu glasul lor plângăreţ, părând atât de firave încât nu ne vine să ne împotrivim lor, de parcă a face acest lucru ar echivala cu a ne purta inuman faţă de animale. Ele încep prin a ni se văicări: „Eu nu cer mult, dar..." sau „sperasem măcar că..." sau „ai datoria să dai dovadă de puţină consideraţie." împotriva tuturor copilaşilor acestora atât de drăgălaşi (căprioarele sunt atât de gingaşe, nu-i aşa?). Psalmistul ne dă cel mai bun sfat: Loveşte-i fără cruţare! Şi binecuvântat este cel ce poate face acest lucru, deoarece una e să spui, şi alta să încerci să faci acest lucru.