Scris după întoarcerea din robia babiloneană, Psalmul acesta priveşte în urmă la amărăciunea condiţiei de exilat, aflat departe de Sion. Ori de câte ori aveau timp liber, poate în ziua de sabat, ei se adunau, pe malurile râurilor Babilonului ca să se roage. Şi erau năpădiţi de amintiri iar din ochi le curgeau lacrimi. Îşi aduceau aminte de Sion. Pentru ei Sionul a fost centrul spiritual al întregului pământ şi centrul vieţii lor. Ei şi-au amintit de bucuria spirituală şi momentele de înălţare pe care le-au resimţit cu prilejul adunărilor sfinte. Dar acum ei nu se mai puteau sui să se închine în Sion, lăcaşurile sfinte aflându-se în mâinile întinate ale păgânilor netăiaţi împrejur. Privind râurile Babilonului, ei au văzut în acestea o imagine a propriilor lor râuri de lacrimi şi întristare. După cum s-a rugat Ieremia: „Şuvoaie de apă îmi curg din ochi, din cauza prăpădului fiicei poporului meu" (Plângeri 3:48). Şi din nou: O! De mi-ar fi capul plin cu ape, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aş plânge zi şi noapte omorârea fiicei poporului meu! (Ieremia 9:1)