Două sunt modalităţile în care se poate construi o casă. Unul este să porneşti la lucru cu cunoştinţele pe care le posezi, îndemânarea şi resursele financiare de care dispui, după care să ceri binecuvântarea lui Dumnezeu peste lucrarea încheiată. Celălalt este să aştepţi până când vei primi lumină de la Domnul, fiind sigur de călăuzirea Sa, pornind apoi lucrările în totală bizuire pe El. În primul caz, proiectul nu depăşeşte nivelul cărnii şi sângelui. În al doilea, există bucuria de nedescris de a-L vedea pe Dumnezeu la lucru, asigurând cele de trebuinţă, aranjând desfăşurarea la timpul potrivit a lucrărilor şi ordinea evenimentelor şi crearea împrejurărilor propice care în alte condiţii, naturale, nu s-ar fi întâmplat nicidecum, pe baza legilor întâmplării. Ce mare deosebire este atunci când construieşti sub oblăduirea şi cu binecuvântarea Domnului! Cazul al doilea ilustrează zădărnicia eforturilor omeneşti, lipsite de binecuvântarea lui Dumnezeu şi bizuirea pe El, mai ales în domeniul siguranţei: Dacă nu păzeşte Domnul casa, degeaba veghează cel ce o păzeşte. Asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la serviciile poliţiei sau al altor formaţiuni de pază. Mai degrabă, textul ne spune că, în ultimă instanţă, siguranţa noastră depinde de Domnul; că dacă nu ne bizuim cu adevărat pe El, toate precauţiile noastre nu vor fi suficiente pentru a ne asigura securitatea.