De aici decurge constatarea că întregul pământ trebuie să manifeste cea mai profundă reverenţă şi respect pentru un aşa Dumnezeu. El este eternul şi măreţul EU SUNT şi, în acelaşi timp, este Dumnezeul lui Iacob, cel nevrednic. El a transformat stânca într-un izvor de apă, cremenea într-o fântână de ape. De fapt acest lucru s-a întâmplat de două ori (Exod 17:6; Numeri 20:11). Israeliţii erau total descurajaţi fiindcă nu-şi puteau potoli setea. Şi astfel au început să cârtească, în amărăciunea lor dorind chiar să nu fi părăsit Egiptul. Dumnezeu le-a asigurat însă în chip miraculos un iaz de apă ce a ţâşnit din stâncă, mai întâi la Horeb, şi apoi la Meriba. Pavel ne spune că stânca a fost un tip al lui Cristos, care a fost lovit pentru noi la Calvar, din El ţâşnind apă dătătoare pentru toţi cei care vin la El cu credinţă (1 Corinteni 10:4).