Scripturile în fiecare zi

În capitolul precedent, Ahimaaţ alergase în ascultare şi, ca urmare, serviciul său fusese efica­­ce. Aici se afirmă propria-i voie: „Voi a­­lerga“ (v. 23), declară el. Şi, în consecinţă, fapta sa vi­tejească va fi inu­tilă, ducându-l chiar până la înşe­lă­ciu­ne. Acelaşi lucru se aplică nu numai cu privire la pi­cioa­rele noastre, ci asupra tu­turor facultăţilor noastre; ele ne sunt sau nu fo­lo­si­toare, după cum noi Îi suntem sau nu supuşi Dom­nului Isus.

Vic­to­ri­a care tocmai i se raportase nu înveseleşte deloc inima lui David. Ce importanţă mai au pentru el tronul sau chiar viaţa însăşi? Ab­sa­lom este mort, iar dureroasa ştire străpunge inima sărmanului tată care-şi simte partea de răs­pundere în evenimentele care tocmai se derulaseră. „Absalom, fiul meu, fiul meu!“ (v. 33 sf.). Avem a­ici u­nul dintre cele mai sfâşietoare strigăte din în­treaga Scrip­tură, în stare să dea frisoane oricărui părin­te credincios, strigăt fără ecou, fără spe­ranţă, ca­re exprimă groaznica certi­tudine a unei des­­părţiri definitive, eterne. Cu totul altfel era la moartea copila­şu­lui Bat-Şebei! David, în loc să se mâh­nească, fu­se­se în stare atunci să afirme cu con­vingerea re­ve­derii din momentul în­vierii: „Eu mă voi duce la el...“ (12.23). Dar, pen­tru Ab­sa­lom, ar fi fost mai bine, ca şi pentru Iuda, să nu se fi născut (Matei 26.24).