Situaţia nu putea fi mai critică. Filistenii se strâng „ca nisipul care este pe ţărmul mării“ (v. 5); ocupă locurile întărite şi trimit cete care jefu­iesc ţara (v. 17). În faţa lor, în Israel, scapă cine poate. Câteva sute de oameni, tremu­rând de frică, îl urmează încă pe Saul; însă n-au nici măcar arme cu care să se apere, deoare­ce poporul depindea de vrăjmaş, care le confecţio­na uneltele de fier. De partea sa, împăratul Saul este neliniştit. Samuel, care‑i spusese că-l va în­tâlni la Ghilgal (10.8), întârzie să vină, deşi ziua fixată sosise (v. 8). În timpul acesta, poporul des­curajat îl părăseşte şi se răspândeşte; numărul lup­tăto­ri­lor se micşorează. Împăratul îşi pierde răbda­rea. Nu mai vine Samuel? Nu-i nimic! Va oferi el în­suşi arderea-de-tot. Dar această faptă ne­legiuită încă nu se sfârşise când a sosit profetul. „Ce ai făcut?“ (v.11), strigă el consternat. Saul caută în zadar să se justifice. „Ai lucrat nebuneşte“ (v.13), răspunde Samuel. Şi îi face cunoscut hotărârea Domnului: Saul nu va întemeia o dinastie: fiul său nu-i va succeda la tron. Nerăbdarea, cum ne-o cunoaştem prea bine, este pornirea cărnii care nu poate să su­porte aşteptarea. Credinţa, pe de altă parte, este răbdătoare; ea aşteaptă până la sfârşit momen­tul lui Dumnezeu (Iacov 1.4).