Acum, după ce Dumnezeu i-a făcut cunoscut împă­ratul pe care îl va da poporului Său, Samuel strânge pe Israel pentru a li-l prezenta. Dar tre­buie să arate că această alegere vine cu ade­vă­rat de la Domnul; de aceea va confirma înain­tea întregului popor prin tragere la sorţi. Saul este ales şi poporul îl aclamează cu un strigăt pu­ternic: „Trăiască împăratul!“ Zi de sărbătoare şi de bucurie? Ah, mai degrabă este o zi tristă în istoria lui Israel! „Voi aţi lepădat astăzi pe Dumnezeul vostru“ – le spune profetul (v. 19). Scena aceasta ne poartă de-a lungul multor secole, mai târziu, spre un moment când acelaşi popor Îl va respinge pe Fiul lui Dumnezeu, spunându-i lui Pilat: „Nu avem îm­părat decât pe Cezarul!“ (Ioan 19.15); sau, din nou, cum este scris în Luca 19.14, „Nu vrem ca acesta să îm­pă­răţească peste noi“. Israel Îl va înălţa pe Mesia al său nu pe un scaun de domnie, ci  pe o cruce purtând următoarea inscripţie: „Isus din Nazaret, regele iudeilor“. Dar acest Rege, care a fost atât de dispreţuit, insultat şi încoronat cu  spini, va apărea în curând ca „Împăratul gloriei“ (expl: Psal­mul 24), nu doar ca Me­sia al lui Israel.

A spune NU lui Dumnezeu înseamnă a da dovadă de o îndrăzneală fără seamăn. De trei ori poporul a pronunţat acest mic cuvânt (8.19; 10.19; 12.12). Nu sunt şi pentru noi atâtea moduri şi ocazii în care riscăm să procedăm la fel?