Asemenea unei raze de lumină, după sumbrele pagini ale cărţii Judecători, Dumnezeu ne oferă acum istoria lui Rut. Această frumoasă relatare ne învaţă că o credinţă personală se poate găsi în orice vreme şi în orice naţiune şi că Dumnezeu este totdeauna gata să facă lucruri mari ca răspuns la această credinţă.

„În zilele când judecau judecă­torii“ (v. 1) îl vedem pe un om, Elimelec, care face „ce era drept în ochii săi“ (Jud. 21.25), asemenea tuturor celor­lalţi. El pă­răseşte moş­te­nirea Domnului. Pleacă cu fami­lia să locuiască în ţara Moab, adică printre vrăjmaşii poporului său. Nu câşti­găm nimic prin îndepărtarea de Domnul. Ea sfârşeşte în moarte, lacrimi, sărăcie şi amărăciune pentru această fa­mi­lie. Apoi o vedem pe Naomi, o vădu­vă, cu cele două nurori ale ei, văduve şi ele, pe drumul de întoarcere. Oare este aceasta o reveni­re tristă? Da! Totuşi este o revenire feri­cită pen­tru acela care, la capătul resurselor proprii, îşi întoar­ce gândurile şi paşii spre Dum­ne­zeu. În acelaşi fel, fiul risi­pitor, în ţara depărtată, îşi aduce aminte de locul unde poate găsi pâine din belşug, se scoală şi se întoarce la casa tată­lui său, recunoscându-şi păcatul (comp. v.6 cu Luca 15.17). Numim aceasta convertire (întoarcere la Dum­ne­zeu). Ne place să credem că fiecare dintre cititorii noştri cu­noaş­te semnificaţia acestui cuvânt prin experienţa personală.