Sămânța bună

Să mai zăbovim puțin la scena în care Se afla Domnul atunci când Se ruga pentru vrăjmașii Săi. Atârnat pe cruce, însângerat, apăsat de dureri și de o sete chinuitoare, pironit în cuie bătute de soldați romani lipsiți de orice simțământ de milă, batjocorit de conducătorii poporului, acuzat neîndurător de trecători că‑Și merita pedeapsa… Capturat, condamnat, torturat, crucificat… Dar de ce nu a ripostat? De ce a acceptat nedreptatea grosolană fără a protesta, de ce o moarte agonizantă și rușinoasă? În final a fost așezat în mormânt – și, împreună cu El, toate speranțele, așteptările, visurile și dorințele. Răspunsul la întrebarea lui Pilat, „Dar ce rău a făcut?“, se lasă așteptat de două mii de ani. Nu a existat niciun motiv valid pentru condamnarea Lui, așa că au executat un Om nevinovat. În mijlocul celor mai adânci suferințe, Domnul S‑a gândit la iertarea de care aveau atâta nevoie cei care‑L urau. Iată ce înseamnă dragostea – dragostea măreață și copleșitoare!

La răstignire sunt menționați patru ostași și un centurion (Ioan 19.23; Luca 23.47). Dar oare la păzirea mormântului lui Isus câți soldați să fi fost desemnați? La Petru, paza fusese asigurată de „patru cete de câte patru ostași“ (Fapte 12.4). Putem presupune că un număr și mai mare de soldați păzeau acum mormântul de piatră al lui Isus. Unitățile romane erau foarte disciplinate. Cei care erau de gardă lucrau patru ore, timp în care ceilalți dormeau într‑un semicerc în fața mormântului, cu capul întors spre interior. Prin urmare, jefuitorii de morminte ar fi trebuit să treacă întâi peste cei care dormeau. Mormântul lui Isus era deci securizat 24 de ore din 24.