Sămânța bună

Într‑un timp, o rândunică avea‑n cuibu‑i șase pui / Și privea la ei, sărmana, ca la chipul soarelui. / De cu zori pornea săgeată, căutând, pe deal și văi, / Hrană pentru puii săi. / Și‑n iubirea‑i, nu o dată s‑a culcat ea nemâncată, / Dar destul de fericită că nu s‑a‑ntâmplat nicicând / Dintre pui s‑adoarmă unul însetat și nici flămând; / Și n‑a fost mai mândră mamă decât ea‑ntre rândunici / Când văzu‑ntr‑o zi că puii se făcuseră voinici. / Și n‑a mai avut odihnă nici cât ai clipi sub soare, / Până când pe fiecare pui ea și l‑a‑nvățat să zboare. / Și, când toți puteau să plece încotro doreau sub slavă, / Rândunica, istovită, a căzut în cuib bolnavă. / Ea, cu ochii plini de lacrimi, țintă‑n ochii fiecărui, / Zise celor șase pui: / „Dragii mamei, eu de‑aseară simt în inimă un cui. / Aripile greu mă dor și nici vorbă să mai zbor. / Dumnezeu mi‑a dat putere, oricât am avut nevoi, / Să găsesc întruna hrană pentru voi; / Dar, ca nimeni dintre pui să nu simtă că mi‑e rob, / Fiecare să‑mi aducă, zilnic, numai câte‑un bob. / Ale voastre șase boabe milostive mă vor ține / Până când o să vrea cerul să mă facă iarăși bine.“ / Ascultând cuvântul mamei au plecat cei șase pui / Și‑au adus vreo șapte zile fiecare bobul lui. / Mai departe însă puii, beți de‑al slăvilor înalt, / Fiecare‑avea nădejde că‑i aduce celălalt. / Și n‑a mai adus niciunul bobul; și uitata mucenică / A murit atunci de foame, cea mai sfântă rândunică. / Și‑a rămas de‑atunci povestea tristă, neluată‑n seamă / Orișicui ai sta s‑o spui, / Că o mamă își hrănește șase, opt sau zece pui, / Însă zece pui adesea nu pot toți hrăni o mamă.
 

V.M.