Sămânța bună

Demult, câțiva oameni care se rătăciseră într‑o peșteră au reușit să supraviețuiască. Au mâncat ciuperci și larve, s‑au căsătorit, au avut copii și au întemeiat un cămin. Părinții au murit, iar oamenii peșterii au trăit mai departe acolo, fără să știe de ce se aflau în acel loc. Într‑o zi au fost orbiți de lumina lanternei unui speolog. S‑au speriat cu toții. — „De ce trăiți aici, unde este întuneric, frig și umezeală? Afară este lumină, sunt flori și zburdă animale. Veniți cu mine!“ — „Dar nouă ne place aici. Nu plecăm!“ Doar câțiva l‑au urmat pe speolog. Aerul parfumat de pomii înfloriți, vântul primăvăratic, verdele crud al pășunilor, lumina, câtă splendoare! — „Noi nu mai vrem înapoi. Ce frumos este aici!“ — „Mergeți neapărat la frații voștri și porunciți‑le să vă urmeze!“, a răsunat glasul hotărât al speologului.

Atunci când Isus Hristos a trăit pe pământ, El a luat aminte la problemele oamenilor. Ca Fiu al lui Dumnezeu, El le‑a înțeles greutățile. Câți împovărați erau acolo! Oamenilor care încercau din răsputeri să ducă o viață decentă, care se trudeau să împlinească poruncile lui Dumnezeu, dar fără succes, Domnul Isus le‑a spus: „Veniți la Mine!“. Oamenilor încărcați cu povara de vinovăție, Domnul Isus le‑a spus: „Veniți la Mine!“. Tuturor celor trudiți și împovărați care au venit la El, le‑a spus: Voi purta pedeapsa pentru păcatele tale pe cruce, ca tu să poți fi mântuit. Aceștia au găsit odihnă la Mântuitorul. Despre ei se spune: „Ferice de cei ale căror nelegiuiri au fost iertate și ale căror păcate au fost acoperite. Ferice de omul căruia Domnul nicidecum nu‑i va socoti păcatul“ (Romani 4.7,8).