Sămânța bună

Când am ajuns în celula închisorii, i-am salutat pe deținuți, spunând: „Pacea să fie cu voi!“. Unul dintre ei m-a întrebat dacă sunt creștin, iar eu i-am răspuns că da, sunt. Mi-a cerut să o dovedesc, declarând: „Noi suntem drojdia societății. Nu avem nici măcar țigări. Dacă Dumnezeul tău ne dă țigări, vom crede în El“. I-am răspuns că fumatul e dăunător trupurilor noastre, care sunt un dar de la Dumnezeu, dar că Dumnezeu, care îi iubea foarte mult, era, după părerea mea, gata să le dea, ca semn al milei Lui. Apoi i-am rugat să se ridice în picioare pentru a ne ruga împreună. Deținuți au început toți să râdă, însă, de îndată ce am început să mă rog, au tăcut respectuos. Eram mulți în acea celulă, dar era liniște. Ne-am rugat timp de cincisprezece minute; apoi le-am spus că rugăciunea s-a încheiat și că se pot așeza. Atunci, chiar în momentul acela, un gardian a deschis ușa și a azvârlit spre deținuți un pachet de țigări.

Prizonierii au început să strige: Dumnezeu există! El există! În acel moment am realizat că Dumnezeu vorbea deținuților, dar în același timp și mie însumi. Îmi spunea clar că are o misiune pentru mine în închisoare. Acesta a fost felul în care mi-am început viața de închisoare, închis pentru credință, ascuns în spatele zidurilor sistemului penitenciar, dar sub privirea directă a lui Dumnezeu. El S-a arătat, prin credincioșia Sa, celor care, condamnați la moarte în fața plutonului de execuție, nu mai așteptau niciun semn de speranță. Isus urma să fie Speranța lor, Mântuitorul lor, Însoțitorul lor.