Sămânța bună

După predică am vorbit cu un tânăr. Mi-a dat de înțeles că era surd; așa că, prin limbajul semnelor, i-am spus: „Dumnezeu te iubește“. A clătinat din cap și mi-a explicat: „Nu e adevărat. Mă urăște. Știu asta, pentru că mi s-a spus că o să mă arunce în iad pentru că n-am trăit o viață dreaptă și sfântă și pentru că n-am ținut poruncile Lui. De când am auzit asta, nu m-am mai atins de vreo Biblie: mi-e frică de Dumnezeu“. I-am răspuns că știam motivul pentru care se afla acolo în acea seară, chiar dacă nu înțelesese predica. Trebuia să audă că Dumnezeu îl iubește. Apoi am stat lângă el, mi-am deschis Biblia și i-am arătat două locuri pe care le-am și citit împreună: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață eternă“ (Ioan 3.16). „Dumnezeu este dragoste. Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi“ (1 Ioan 4.16,19). Părea nedumerit. Se întreba dacă acele cuvinte erau adevărate și dacă îl priveau și pe el. Apoi am observat că frica i-a dispărut, fiind înlocuită de bucurie.

Oamenii pot fi surzi și din punct de vedere spiritual: ei nu aud când Dumnezeu le vorbește. Și ce măreț este mesajul rostit în urechile lor: Dumnezeu ne iubește. El Și-a arătat dragostea Sa prin faptul că L-a dat pe Fiul Său. Isus Hristos a murit pentru noi. El nu are „nicio plăcere în moartea celui rău“. Dacă aceasta I-ar fi adus plăcere, Hristos nu ar fi trebuit să moară. Dumnezeu vrea ca „cel rău să se întoarcă de la calea lui și să trăiască“ (Ezechiel 33.11).