Sămânța bună

La un târg de carte, un bărbat s-a apropiat de standul nostru de Biblii. În timp ce discutam cu el, i-am spus: „Știți că Dumnezeu iartă pe oricine își mărturisește păcatele?“. — „Eu n-am făcut niciodată nimic greșit!“, a răspuns el. — „N-ați mințit, n-ați furat, n-ați înșelat niciodată?“ — „Niciodată!“ — „Bine, înseamnă că sunteți mândru de faptul că n-ați păcătuit niciodată!“ — „O, cum să nu, sunt foarte mândru de asta.“ — „Ei bine, iată primul dumneavoastră păcat: mândria!“ Interlocutorul meu a început să râdă.

Mândria nu este nicidecum un păcat neînsemnat. A fost prima fărădelege: Adam și Eva au vrut să fie ca Dumnezeu. Iar înainte de ei, Satan s-a făcut vinovat de același păcat – îngerul de lumină, „fiul zorilor“, a vrut să fie precum Creatorul lui și să fie adulat (Isaia 14.12-15). Nu ne este comod să recunoaștem că mândria este un obstacol greu de învins pentru a avea o relație cu Dumnezeu. „Orice inimă îngâmfată este o urâciune pentru Domnul“ (Proverbe 16.5). Dumnezeu ne va ierta doar dacă recunoaștem că suntem mândri. Atunci când Cuvântul Lui afirmă aceasta, nu este pentru a ne învinovăți, ci pentru a ne ajuta să înțelegem problema fundamentală cu care ne confruntăm, anume că „nu este niciunul drept, nici unul măcar; nu este niciunul care înțelege, nu este niciunul care-L caută pe Dumnezeu“ (Romani 3.10,11). Și cum ne poate ierta El pe deplin? El „dă har celor smeriți“. „Prin har sunteți mântuiți“ (Efeseni 2.8).