Sămânța bună

Linus, un băiat de vreo zece ani, era foarte inteligent și sârguincios la școală, unde lua de regulă note bune. Cu toate acestea, avea un obicei rău. Ori de câte ori era chemat, el spunea: „O clipă, vin imediat!“. Dar nu venea. Când tatăl său îl striga, „Linus, poți să mă ajuți repede?“, el răspundea: „Da, vin imediat, numai un minut!“, dar, bineînțeles, întârzia, iar tatăl său nu dorea să aștepte.

La aniversarea de unsprezece ani, Linus a primit o cutie cu scule. Aceasta era ceva deosebit pentru el. Chiar a doua zi – era vineri – s-a retras în pivniță după ce a terminat orele și a început să taie cu ferăstrăul și să bată cu ciocanul. Dorea să construiască un mic garaj. Deodată, mama lui l-a strigat: „Linus, te rog, vino repede sus!“. — „O clipă“, a răspuns el, „vin imediat!“, și a continuat să taie cu ferăstrăul. Deoarece mama nu l-a strigat a doua oară, el nu s-a grăbit. După vreun sfert de oră a urcat și el în sfârșit. „De ce m-ai chemat, mamă?“ — „Bunicul a fost aici cu noua sa mașină. A întrebat dacă te poate lua la el în weekend. Te-am chemat, dar nu ai venit. Deoarece bunicul se grăbea, l-a luat pe Felix cu el.“

Linus nu a spus nimic, dar a avut lacrimi în ochi. Dacă ar fi ascultat imediat… Atunci ar fi stat în mașină, făcând o călătorie lungă și frumoasă până la casa bunicilor. Acum era prea târziu! S-a retras încet în pivniță, hotărât ca, de atunci încolo, să vină de îndată ce este chemat. În acest fel a învățat să asculte fără întârziere și când vocea lui Dumnezeu, nu peste mult timp, l-a chemat la pocăință!