Sămânța bună

Mai mulți supuși ai unui rege anglo-saxon s-au răsculat. Dușmănia lor față de rege fusese mult timp ascunsă în inimile lor, ca focul care mocnește sub cenușă.

Suveranul i-a strâns pe cei fideli și i-a învins pe rebeli. Dar nu a dorit nicidecum moartea dușmanilor săi. Așa că a decis să se aprindă o torță în castelul său în noaptea de după victorie și să-i ierte pe toți adversarii care, căindu-se, aveau să vină la el cât timp torța încă ardea.

Vestea deciziei regelui s-a răspândit ca un foc de paie printre dușmanii biruiți, care fugiseră în cele mai apropiate păduri după înfrângerea lor. Știau ce îi așteaptă pentru acțiunile lor, de aceea mulți, de frică, dar și copleșiți de îndurarea regelui, au ieșit din ascunzătorile lor în liniștea nopții și au venit la castel.

Inimile lor tremurau de nerăbdare și totodată de bucurie, văzând ferestrele încă luminate de „lumina îndurării“. S-au dus la domnul și stăpânul lor care îi aștepta pentru a le arăta îndurare și au găsit la el ceea ce le fusese promis: iertare deplină.

Rebelii care au refuzat mila regelui lor sau care nu au respectat termenul limită au căzut sub judecata sa dreaptă și au primit ceea ce meritau pentru faptele lor.