Sămânța bună

Când Dumnezeu a creat plantele, El a spus: „Pământul să producă vegetație, plante cu sămânță, pomi roditori care să facă rod după specia lor și care să aibă în ei sămânța lor pe pământ“. Când a creat animalele acvatice și păsările, El a spus: „Să mișune apele de viețuitoare și să zboare păsări deasupra pământului, pe întinderea cerului“. Iar cu privire la animalele terestre, El a spus: „Să dea pământul viețuitoare după specia lor, vite, reptile și animale sălbatice ale pământului, după specia lor“.

Când însă a venit vorba de om, Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; ei să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ“ (Geneza 1.9-31).

Așadar, dincolo de toate dezbaterile, studiile și discuțiile științifice, să reținem că Sfânta Scriptură ne asigură că omul a fost creat ca o ființă specială: „Omul a devenit un suflet viu“. Acest suflet viu se deosebește de sufletul animalelor (Geneza 1.30). Materia extrasă din pământ, care este comună omului și celorlalte viețuitoare, primește aici un suflu divin, special. Acesta îi conferă omului capacități care îl diferențiază de animale, ca o reflectare a anumitor caracteristici divine. Iar când trupul se întoarce în pământ, „duhul se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat“ (Eclesiastul 12.7). Această relație dintre om și Creatorul său dă naștere unei responsabilități. Și chiar dacă omul păcătos neagă sau ignoră această răspundere, nicidecum nu o poate anula, pentru că ea există.