Sămânța bună
țară îndepărtată (6)
Și-a venit în fire și a zis: „Câți argați ai tatălui meu au belșug de pâine, iar eu mor aici de foame! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu“.
Luca 15.17,18
Punctul de cotitură din viața fiului risipitor a fost atunci când și-a venit în fire. Dumnezeu este Cel care face acest lucru; bunătatea Lui este cea care duce la pocăință (Romani 2.4). Dumnezeu l-a făcut pe acest tânăr să-și dea seama de starea în care se afla. El a văzut nu numai că duce lipsă, ci și că este pe cale să piară.
Fiul și-a amintit de bunătatea și de bogăția tatălui său, căruia i-a întors spatele cu atâta dispreț. Chiar și argații tatălui său aveau hrană mai mult decât suficientă, din belșug. Gândul la bunătatea tatălui său i-a inspirat încredere și astfel a luat o decizie: „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu“.
El nu s-a hotărât să se îmbunătățească pentru a putea merge înaintea tatălui.
Nenumărați oameni nu vor să recunoască faptul că sunt „pe calea pierzării“ – că sunt pierduți și că nu se pot salva singuri. Ei vor să se schimbe în bine, pe ei înșiși și destinul lor veșnic, dar aceasta prin propriile realizări.
Fiul risipitor a terminat cu sine. Conștiința lui a fost trezită. El a fost gata să meargă la tatăl său așa cum era atunci.
Acesta este punctul la care trebuie să ajungem cu toții la un moment dat, dacă nu vrem „să pierim“ și dacă nu vrem să rămânem veșnic departe de Dumnezeu.