Sămânța bună

În acea zi, tatăl l-a așteptat în zadar pe Wanja. Ajuns acasă, soția lui s-a uitat îngrozită la el și l-a întrebat: „Băiatul nu-i cu tine? Te-ai întors fără Wanja?“. Ea i-a spus soțului că îi pregătise ca întotdeauna mâncarea și că i-o trimisese. Părinții s-au uitat mult timp unul la altul. Unde să fie copilul lor, micuțul lor băiat? Oare i s-a întâmplat ceva? Zăcea poate deja mort, înghețat sub zăpada nesfârșită? Au mers în dormitorul lor, au îngenuncheat și s-au rugat Tatălui ceresc pentru micuțul Wanja. Imediat după aceea, tatăl și mai mulți vecini au plecat să-l caute. După multe ore, niciunul dintre ei nu a găsit nici cea mai mică urmă pe zăpadă. „Sărmanul Wanja!“, ziceau toți în sat.

A treia zi, o sanie a trecut prin sat și s-a oprit la casa părinților lui Wanja. Zurgălăii de la căpăstrul cailor sunau vesel. Din sanie a sărit Wanja și a alergat în casă. Mama l-a strâns tare în brațe. Atunci micuțul i-a povestit cum dormise aproape două zile fără întrerupere în cuibul lui, protejat de fân. Mâncarea tatălui l-a ferit de foame. Apoi, după ce furtuna de zăpadă s-a potolit puțin, proprietarul clăii de fân a venit să ia nutreț pentru vitele lui și astfel l-a descoperit acolo.

Pentru Wanja, protecția a fost o căpiță de fân. Pentru fiecare dintre noi, adăpostul de care am avut parte în furtunile vieții poartă, cu siguranță, alt nume. Cum să nu ne închinăm cu recunoștință în fața acestui Dumnezeu care nu încetează să ne ocrotească?

Brațe tari ca ale Tale, Dumnezeul meu preasfânt,
Nu sunt nicăieri asemeni, nici în cer, nici pe pământ.

—N. Moldoveanu