Sămânța bună

Parcă și acum o văd pe mama în fața mea cum îmi spunea: „Cinstește-l pe tatăl tău și pe mama ta!“. Furios, am strigat atunci: „Mereu aud același și același lucru! Dacă nu încetează această predică, dispar de aici și nu mă mai întorc niciodată acasă“. Mama a tăcut un timp, după aceea a spus încet: „Obligația mea este să-ți amintesc de Cuvântul lui Dumnezeu“.

După câteva săptămâni am părăsit casa părintească. Am fost pe drumuri mulți ani, mă mutam dintr-un oraș în altul, trăiam când dintr-o activitate, când din alta și am cunoscut aproape toate porturile continentului nostru. Câte nu s-au întâmplat în acest timp! Spargeri, furturi, înșelăciuni – nu cred că îmi mai pot aminti fiecare nedreptate, fiecare păcat pe care l-am făcut.

În urma unor „acțiuni“ eram lovit, dar „aveam noroc“ și scăpam cu bine. Într-o zi însă am ajuns la spital. Viața mea atârna doar de un fir de păr și doctorul mi-a spus deschis că starea mea este foarte îngrijorătoare. În această incertitudine, în această așteptare obositoare, cuprins când de îndoială, când de speranță, m-am gândit mereu că părinții mei se rugau pentru mine. Nu mă îndoiam deloc de acest lucru, ci eram foarte convins. În sfârșit, harul lui Dumnezeu m-a condus, prin rugăciunile părinților mei, la căință și mi-a permis să primesc mântuirea în Hristos Isus.

Cât de fericiți au fost părinții mei când am mers acasă și le-am spus că acum sunt mântuit! Mama m-a luat în brațe și mi-a spus: „Am știut că Domnul Isus va asculta rugăciunile noastre“.