Sămânța bună

Dar Însuși Dumnezeu lucra la inima tânărului arhitect, iar acesta a ajuns să se gândească la viața lui, la seriozitatea veșniciei. Și-a adus aminte de cuvintele serioase din casa părintească și de cele de la școala duminicală. Nu era o nebunie din partea lui să-și pună toată speranța doar în carieră? Nu era o nebunie să se implice cu tot timpul și cu toată puterea doar în profesie? Îl puteau împăca toate acestea cu Dumnezeu?

După un timp, bunicului i s-a permis să meargă acasă. Se bucura mult. Dar, în toată bucuria sa, nu l-a uitat pe tânărul din spital și l-a vizitat de câteva ori. De fiecare dată i-a vorbit despre nevoia mântuirii personale și despre solemnitatea veșniciei.

Dumnezeu a binecuvântat osteneala fidelă a bunicului. A sosit ziua când tânărul arhitect a recunoscut în lumina lui Dumnezeu că era pierdut și că avea nevoie de Mântuitorul. Atunci s-a îndreptat spre Domnul Isus, și-a recunoscut în fața Lui păcatele și întreaga sa viață pierdută și a primit iertare. Inima lui a fost inundată de o mare bucurie.

În ziua următoare i-a trimis bunicului o scrisoare, în care i-a relatat despre întoarcerea sa la Dumnezeu. Chiar la începutul scrisorii, tânărul scrisese: „… ca să știți de ce v-a accidentat mașina“.

„Dar știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care Îl iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemați după planul Său“ (Romani 8.28).