Sămânța bună

În ultimii ani ai vieții sale, bunicul nostru nu a mai auzit nimic. Era surd. Dacă doream să-i transmitem ceva, scriam pe un carnețel, pe care îl purta cu sine tot timpul. Dar bunicul nu era niciodată nemulțumit. El știa că aparținea Domnului Isus și se bucura. Se preocupa mult cu Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă era vreme frumoasă, făcea adesea mici plimbări.

Într-o zi, bunicul a fost lovit pe stradă de o mașină și a fost rănit grav. A fost dus la spital și operat. A stat acolo multe zile. În primele zile a avut dureri mari și nu putea dormi noaptea. În mod deosebit însă suferea de singurătate, pentru că nu înțelegea niciun cuvânt atunci când cineva dorea să discute cu el.

Bunicul s-a gândit mult timp la accidentul lui și s-a întrebat mereu de ce a permis Dumnezeu toate acestea. Pentru început n-a găsit niciun răspuns.

Nu peste mult timp a venit un alt pacient în salonul bunicului. Era un tânăr, un arhitect care căzuse de pe o schelă a unui mare șantier de la marginea orașului. Avea mai multe fracturi și membrele îi erau puse în ghips. Părinții lui l-au vizitat în aceeași zi și erau foarte îngrijorați de băiatul lor. Ei îi vorbiseră de multe ori băiatului despre solemnitatea veșniciei, dar și despre dragostea lui Dumnezeu care dorește ca fiecare om să fie mântuit.