Sămânța bună

Domnul Isus călătorea pe jos din Iudeea spre Galileea împreună cu ucenicii Săi. Drumul lor a trecut prin Samaria și au ajuns la o fântână. Acolo au făcut o pauză. Ucenicii s-au dus între timp în cetate să cumpere ceva de mâncare. Domnul Isus S-a așezat însă, așa cum era, ostenit, lângă fântână. Călătoria L-a obosit, pentru că El este Om adevărat, dar fără păcat. El S-a așezat, ca să Se odihnească puțin. În același timp, El este Dumnezeul veșnic, despre care citim în Isaia 40.28: „El nu obosește, nici nu poate fi golit de putere“. Ce contrast de neînțeles!

O femeie a venit din cetate la fântână, ca să scoată apă. Deoarece lui Isus I-a fost sete, El a rugat-o: „Dă-Mi să beau“. Aici se vede din nou umanitatea Sa. El era însetat, dar nu avea un vas, ca să scoată El Însuși apă din fântână. Ca Om, a fost dependent de acea femeie, pentru a-Și potoli setea. În același timp, El, Fiul veșnic al lui Dumnezeu, putea să-i ofere femeii apa vie, care îi va astâmpăra pentru totdeauna setea sufletului.

El, Cel Preaînalt și Înălțat, a devenit Om și a coborât în lumea păcătoasă, S-a smerit, a obosit și a suferit de sete, ca să ne poată înțelege în situațiile prin care trecem. Totuși, El rămâne Dumnezeu – Dumnezeul care știe totul, care poate totul și care este peste toate.