Sămânța bună

Într-o zi, un ofițer a ajuns la o pensiune unde dorea să înnopteze. El Îl cunoștea și Îl iubea pe Domnul și i-ar fi plăcut să le spună și gazdelor despre Isus, Mântuitorul său. Dar nu s-a ivit nicio ocazie. Dorind să lase cel puțin un semn în urma sa prin care gazdele să afle după plecarea lui cui Îi aparținea și cui Îi slujea, a scris pe o bucată de hârtie, cu litere mari, cuvintele: „Eu Îl iubesc pe Cel de pe cruce“.

La scurt timp după plecarea oaspetelui, proprietarul a observat bilețelul de pe masă și și-a chemat soția să i-l arate. Femeia a citit acele câteva cuvinte o dată, de două ori… În cele din urmă, a exclamat cu emoție profundă și cu lacrimi în ochi: „Noi nu suntem așa cum ar trebui; noi nu-L iubim pe Cel care a murit pentru noi pe cruce!“.

Acele puține cuvinte i-au determinat pe amândoi să caute calea mântuirii.

După aproximativ un an, ofițerul a trecut iarăși pe la pensiune. Dar cât de uimit a rămas când proprietarul și soția sa l-au întâmpinat cu așa mare bucurie, de parcă le-ar fi fost un vechi și bun prieten! Și chiar era, pentru că cei doi găsiseră între timp pace prin credința în Cel răstignit, iar acum ofițerul li se părea ca un prieten drag, cunoscut de multă vreme. Împreună L-au lăudat pe iubitul lor Mântuitor, care suferise pentru ei pe cruce și care le câștigase mântuirea veșnică prin moartea și prin învierea Lui.