Sămânța bună

Englezul Erwin Barnes avea 19 ani când, la sfârșitul anului 1944, urma să se înscrie în aviația militară. În seara zilei de 7 martie 1945, unitatea lui efectua un atac asupra orașului Hamburg. În timpul zborului, avionul a fost lovit. Deși trei dintre cele patru motoare luaseră foc, pilotul a reușit totuși să aterizeze forțat în întuneric, undeva lângă Marea Nordului. Izbitura a fost foarte puternică, dar, cu toate acestea, avionul nici nu s-a dezmembrat, nici nu s-a scufundat, pentru că aterizase pe un banc de nisip. Dimineața însă a venit fluxul, nivelul mării a crescut și avionul s-a umplut cu apă.

O barcă cu un echipaj de salvare a oprit în apropierea avionului. Dar Barnes nu a vrut să se lase salvat de nemți, refuzând să urce în barca de salvare. Mai degrabă să moară! Însă într-un final – având doar moartea înaintea ochilor – a prins mâinile care îi stăteau întinse, a fost dus la bord și a fost salvat.

Câteva săptămâni mai târziu, războiul s-a încheiat, iar Barnes s-a întors în Anglia. Resentimentele sale față de dușman, deși ar fi fost cumva de înțeles, acum erau neîndreptățite, pentru că echipajul venise de fapt să-l salveze! Ce a trebuit să facă? Să dea la o parte antipatia și să prindă mâinile întinse!

Unii oameni se comportă la fel față de Dumnezeu. Ei Îl consideră ca fiind dușmanul lor și spun că le vrea răul. Dar Dumnezeu dorește să-i salveze și face aceasta numai dacă ei se lasă salvați de El. Dumnezeu nu obligă pe nimeni! În cer vor fi doar cei care s-au lăsat salvați.