Sămânța bună
Modestia lui Newton
Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine gânduri înalte, mai presus de ceea ce se potrivește.
Romani 12.3
Se spune despre savantul Isaac Newton că era un om de o modestie exemplară și că întotdeauna căuta binele semenilor săi. Aproape toți banii îi împărțea cu cei aflați în nevoie. Savantul a învățat o astfel de atitudine de la Exemplul desăvârșit, Mântuitorul. Preocupările lui Newton nu erau doar în domeniul științelor exacte. Pe el îl pasiona studiul Bibliei, în mod deosebit cărțile profetice Daniel și Apocalipsa. Dând expresie acestor preocupări, a scris spre sfârșitul vieții o lucrare în care comentează profețiile din aceste două cărți biblice, vizavi de profețiile lui Moise.
Deși a fost numit cel mai mare geniu al umanității, Newton recunoștea că toate veneau de la Dumnezeu și că el era un fir de praf care abia dacă încerca să înțeleagă măreția Universului. „Eu nu știu cum mă va judeca lumea“, spunea el, „dar părerea mea despre mine este că sunt ca un copil care se joacă pe malul mării, culegând aici o piatră mai vărgată, acolo o scoică mai strălucitoare decât altele, pe când oceanul adevărului se întinde nemărginit în față“.
În fața acestui exemplu și al altora, cum să nu fim provocați să cugetăm la viața noastră și să nu ne mai înălțăm pe locul care nu ni se cuvine, ci să avem simțiri cumpătate despre noi înșine! Dacă nu puteți avea ce ați sperat, nu vă încrucișați brațele cu deznădejde și nu îngăduiți ca energia vieții voastre să se risipească fără folos! Ridicați-vă și ajutați și pe alții să ducă la bun sfârșit ce au început!