Sămânța bună
Să luăm aminte (1)
Dar cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îți aduni mânie pentru ziua … arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu.
Romani 2.5
În ziua de 24 august a anului 79, în timpul amiezii, dintr-o dată locuitorii din Pompeii și din Herculaneum au auzit un tunet asurzitor, ce a fost urmat imediat de puternice zguduituri. Flăcări, un fum gros și pietre au țâșnit din Vezuviu.
Panica a cuprins orașul în câteva secunde. Oameni și animale încercau să se salveze. Pe străzile întunecate treceau în goană căruțe înhămate cu cai și catâri. Bărbați, femei și copii cu perne pe cap se împleticeau pe străzile înguste, printre desele explozii.
Nu toți oamenii din Pompeii au căutat la timp salvarea în afara zidurilor orașului. Mulți dintre ei gândeau că ploaia vulcanică nu va dura mult și astfel s-au ascuns în pivnițele caselor. Cenușa și piatra au căzut însă zile în șir asupra orașului. Cei care au încercat să fugă s-au afundat în nămolul vulcanic care inundase toate împrejurimile și, loviți de pietrele care bombardau și de lava care curgea fără oprire, au căzut morți, strângând la piept bruma de agoniseală pe care o luaseră cu ei. Nimeni n-a putut prevedea dimensiunile catastrofei. Ploaia de cenușă a căzut peste oraș încă două zile. Abia pe 27 august cerul a început să se limpezească, iar soarele a reușit să pătrundă prin valul de cenușă. Atunci s-a văzut un tablou îngrozitor: orașul Pompeii dispăruse, îngropat sub 15 metri de cenușă și de pietre.