Sămânța bună
Ceasul omului
Când eram cu voi zi de zi în templu, n-ați pus mâna pe Mine. Dar acesta este ceasul vostru și puterea întunericului.
Luca 22.53
Începând de la căderea în păcat și până la ceasul acesta, omul a fost ținut în frâu prin mâna lui Dumnezeu. Înainte de ceasul acesta, omul a fost păzit în har, ca să nu împlinească pe deplin gândurile inimii sale. Omul a stricat pământul și l-a umplut cu violență, a vărsat sânge nevinovat, a încălcat Legea, a onorat demonii, i-a omorât pe robii lui Dumnezeu și L-a urât pe Hristos, care a venit în lume în har și în dragoste. Dar Dumnezeu a pus frâu dușmăniei omului, dușmănie care l-a împiedicat pe om să facă ceea ce, la urma urmei, el ar fi vrut cu plăcere să facă. Mânat de ura neîntemeiată a inimii sale nemiloase, păcătoase, a vrut să-L omoare pe Isus cu pietre, dar, într-un fel sau altul, a fost împiedicat mereu să împlinească intențiile sale criminale.
Acum însă sosise ceasul omului. Barierele care fuseseră puse înaintea furiei sale au fost îndepărtate, căpăstrul și hățul ca obstacole în împlinirea deplină a intențiilor omului au fost date la o parte. Pentru prima dată de la căderea în păcat, el simțea ce era libertatea, în măsura în care poate fi vorba de libertatea de sub stăpânirea lui Dumnezeu. Omul era acum liber de controlul dumnezeiesc și nestingherit în această privință. El arăta universului cum se folosea el de această libertate. Sărman om! Libertatea lui a devenit – ca întotdeauna – ruinarea lui. Ca și turma de porci a gadarenilor, omul s-a prăvălit fără oprire pe panta abruptă, cu capul în jos, spre pierzare; era aceeași putere care i-a dus pe amândoi la cădere.