Meditații Charles Spurgeon

19

Noiembrie

DIMINEAŢA

De întrebările nebune.. fereşte-te. Tit 3:9

Zilele noastre sunt puţine la număr, şi este preferabil să le petrecem făcând binele, decât certându-ne asupra unor chestiuni care sunt, în cel mai bun caz, de importanţă minoră. În trecut, oamenii au stârnit o lume de răutate prin nesfârşitele lor discuţii asupra unor subiecte fără importanţă practică. Bisericile noastre suferă încă din cauza necontenitelor războaie stârnite de puncte obscure şi întrebări lipsite de importanţă. După ce s-a spus tot ce se putea spune, nici o parte nu este mai înţeleaptă; de aceea, discuţia nu promovează nici cunoaşterea, nici iubirea, şi este o nebunie să semeni într-un asemenea ogor buruienos. Întrebările despre punctele în care Scriptura păstrează tăcerea, despre tainele care îi aparţin numai lui Dumnezeu, despre profeţiile cu interpretare îndoielnică şi despre modurile de păstrare a ceremoniilor omeneşti sunt întrebări nebune, şi oamenii înţelepţi se feresc de ele. Treaba noastră nu este să punem întrebări nebune sau să răspundem la ele, ci să evităm şi una şi alta. Dacă ţinem preceptul apostolului, căutând „să fim cei dintâi în fapte bune" (Tit 3:8), vom fi prea ocupaţi cu treburi folositoare, ca să ne mai interesăm de disputele nevrednice, mărunte şi lipsite de iimportanţă. Există, totuşi, unele întrebări care sunt reversul întrebărilor nebune, întrebări pe care nu trebuie să le evităm, ci să le răspundem sincer şi frumos, cum ar fi acestea: cred eu în Domnul Isus? Sunt reînnoit în duhul mintii mele? Umblu pe calea duhului, nu a cărnii? Cresc mereu în har? Este conversaţia mea împodobită cu învăţăturile Dumnezeului mântuitor? Aştept venirea Domnului ca un slujitor care îşi aşteaptă stăpânul? Ce pot să fac mai mult pentru Isus? Asemenea întrebări necesită un răspuns urgent. Dacă până acum ne-am dedat jocurilor de cuvinte, să ne punem abilităţile critice într-un serviciu mai profitabil. Să fim făcători de pace şi doritori să-i conducem pe alţii, prin preceptele şi exemplul nostru, ca să ne ferim „de întrebările nebune".

SEARA

Oh! Dacă aş şti unde să-L. găsesc! Iov 23:3

În nevoia lui extremă, Iov a strigat către Domnul. Cea mai mare dorinţă a unui suflet chinuit este să mai vadă o dată faţa Tatălui său. Prima lui rugăciune nu a fost „o, dacă aş putea să mă vindec de boala care îmi chinuieşte tot trupul!", sau chiar „o! Dacă aş putea să-mi văd copiii scăpaţi din ghearele mormântului, şi averea scăpată de mâna jefuitorului!" Din contră, primul său strigăt a fost „o! ,Dacă aş şti unde să-L găsesc" pe Dumnezeul meu, ca să merg la tronul Său!" Copiii lui Dumnezeu aleargă la El când vine furtuna. Cei buni au un instinct ceresc, care îi face să caute adăpost sub aripile lui Iehova. „Cel care a făcut din Dumnezeu adăpostul lui" poate fi titlul unui adevărat credincios. Când este pedepsit de Dumnezeu, cel ipocrit simte lovitura şi, ca un sclav, vrea să fugă de la Stăpânul care 1-a biciuit. Nu acesta este cazul cu adevăratul moştenitor al cerului. El sărută mâna care 1-a lovit, şi caută adăpost în braţele Dumnezeului care s-a încruntat la el. Dorinţa lui Iov de a comunica cu Dumnezeu a fost intensificată de căderea oricărei alte mângâieri. Patriarhul s-a întors de la prietenii săi îndureraţi şi a privit spre tronul ceresc, ca un călător care se întoarce de la un izvor secat şi aleargă spre fântână. El urează rămas bun speranţelor pământeşti, şi strigă: „Dacă aş şti unde să-L găsesc pe Dumnezeul meu!" Nimic nu ne învaţă mai bine valoarea Creatorului, decât momentul în care descoperă deşertăciunea oricărei mângâieri. Ne întoarcem cu amărăciune de la stupii pământului, în care nu am găsit miere, ci înţepăturii şi ne bucurăm în Cel al cărui Cuvânt este mai dulce decât miereia şi decât fagurii de miere. In orice necaz, trebuie să căutăm mai întâi prezenţa lui Dumnezeu. Dacă ne putem bucura de zâmbetul Său, vom putea purta crucea zilnică cu inima voioasă, de dragul Său.