Domnul este aproape GBV

Adevărata pocăință este judecata de sine. Chiar și Iov, deși era un sfânt, a trebuit să fie adus în punctul în care s-a detestat pe sine. Abia când L-a văzut pe Dumnezeu, și nu mai înainte, Iov a recunoscut: „De aceea mi-e scârbă de mine și mă pocăiesc în țărână și cenușă“ (Iov 42.6). Conform Noului Testament, astăzi putem spune că, unde există credință în Domnul Isus Hristos, acolo se va arăta și pocăința față de Dumnezeu (Fapte 20.21).

Pocăința nu înseamnă numai schimbare de gândire, așa cum este ea deseori definită. Fără îndoială, dacă Duhul Sfânt lucrează pocăința, atunci în legătură cu ea este și o schimbare a gândirii. Însă poate avea loc o schimbare de gândire și fără ca persoana respectivă să se plece sub sentința lui Dumnezeu. Dar, dacă omul se pleacă sub sentința lui Dumnezeu, cu siguranță se va arăta și o schimbare de gândire. Este foarte important contextul în care este folosit un anumit cuvânt de către Duhul Sfânt (cuvântul grecesc „metanoia“ înseamnă „gândire de după“ sau „schimbare de gândire“).

Femeia siro-feniciană din Marcu 7 este un exemplu pentru cineva care s-a pocăit în timpul vieții Domnului Isus pe pământ. Doar când a recunoscut că ea se aseamănă cu acei „căței“ necurați, disprețuiți, a primit binecuvântarea Domnului. Faptul că bucuria rezultă din pocăință vedem foarte clar și în exemplul fiului risipitor. El a recunoscut nevrednicia sa de a fi numit „fiu“, pentru că păcătuise împotriva cerului și împotriva tatălui său. Dar apoi auzim de două ori despre bucurie: „Dar trebuia să ne veselim și să ne bucurăm“ (Luca 15.21-32).

C. Briem