Domnul este aproape GBV
Cel semănat pe locurile stâncoase, acesta este cel care aude Cuvântul și îndată îl primește cu bucurie.
Matei 13.20
Este oare bine ca acest Cuvânt să fie primit cu bucurie? Această primire a Cuvântului poate părea o reacție potrivită înaintea oamenilor. Mulți au gândit așa și au acționat ca atare. Dar aceasta este o eroare nefastă. Solemnitatea mesajului lui Dumnezeu este înțeleasă greșit și astfel starea proprie decăzută va fi interpretată eronat.
În exemplul precedent l-am găsit pe Satan ca împotrivitor. Aici întâlnim carnea în împotrivirea ei față de Cuvânt – este vorba de carne în forma ei cea mai atrăgătoare. Unii oameni au fost imediat gata să se predea cu bucurie Domnului. Dar ei n-au cunoscut niciodată acea stare despre care vorbește Cuvântul lui Dumnezeu, și anume zdrobirea inimii: „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit. Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și smerită!“ (Psalmul 51.17). Când se va turna duh de îndurare și de cerere peste locuitorii Ierusalimului, atunci fiecare generație va boci pentru sine (Zaharia 12.10,12).
Așa este întotdeauna când lucrează Duhul lui Dumnezeu: plugul Cuvântului lui Dumnezeu ară inima omului și îl face conștient de păcatele sale. Acest fapt nu are la început legătură cu bucuria. Când recunoști cu credință că ești un păcătos pierdut, nu ești bucuros, ci te temi și ești necăjit. Desigur, după ce problema păcatului este rezolvată, Domnul dăruiește bucuria mântuirii. Dar „pocăința spre mântuire“ (2 Corinteni 7.10) vine înaintea bucuriei, iar „bocitul“ vine înainte de reabilitare.
Când Cuvântul este primit superficial, „cu bucurie“, aceasta este dovada că nu a existat niciodată o lucrare în profunzime. Plugul lui Dumnezeu nu a putut ara inima și conștiința, iar natura stricată a omului nu a recunoscut niciodată acest plug. Din fire, inima omului este, într-adevăr, o inimă de piatră, când ne gândim la relația omului cu Dumnezeu (Ezechiel 36.26). Judecata de sine este străină omului firesc. Dar această inimă de piatră se poate arăta totuși foarte religioasă și poate fi acoperită cu un strat subțire de pământ. Nu este oare semnul decăderii din zilele din urmă tocmai această „formă de evlavie“, a cărei putere este tăgăduită (2 Timotei 3.5)?
C. Briem